Revolutia prin ochii unui copil

Revolutia am ascultat-o la radio. Pentru ca ne-ar fi fost frica oricum, in zilele alea, sa dam drumul la televizor si sa se vada din strada ca suntem acasa, si pentru ca oricum televizorul nu functiona de vreo doua zile. Eram acasa cu mama si cu strabunica mea, care locuia cu noi. In seara de 22 spre 23 decembrie cred (sau poate ca era 21 spre 22, nu mai stiu exact…) tata nu era acasa, cum de altfel nu fusese acasa nici cu o seara inainte si nici nu avea sa vina pentru inca vreo doua zile. Mama imi spusese initial ca e plecat intr-o delegatie, dar apoi le auzeam vorbind prin casa si chiar cu mintea mea de 8 ani am inteles ca ceva se intampla si nici nu imi aminteam de alte delegatii ale tatei care sa fi durat mai mult de doua zile.

Am stiut ca se intampla ceva cu el, mai ales ca auzeam si eu ce se vorbeste la radio si simteam panica si ingrijorarea mamei si ale bunicii. Incercau sa destinda atmosfera cu glume, si desi stateam pe intuneric in casa, la lumina stalpilor de iluminat de afara (stiu ca ne batea o lumina chiar in sufragerie) incercau sa ma invete sa tricotez… Nu imi ardea de asta si ma gandeam doar la tata, pe care in zilele urmatoare il cautam cu privirea de dupa perdea in lungul strazii, asteptand sa ajunga acasa. Imi amintesc ca la un moment dat a venit, in noaptea urmatoare istorisirii de mai sus, si ne-a prins pe picior de plecare. Stateam in Crangasi si anuntasera la radio ca se sparge barajul Dambovitei, iar mama speriata cu un copil si o batrana in casa si nestiind ce sa faca ne pregatea sa mergem pe bloc, ca vine apa. Sigur ca acum imi vine sa rad, dar nu pot reda in cuvinte speriatura de atunci, mai ales ca auzeam impuscaturi din timp in timp in strada, ca auzeam revolutia in direct la radio si ca tata nu venea acasa. A venit in seara aia, cum spuneam, si ne-a intors din drum ca evident nu se spargea niciun baraj si nici nu cred ca ar fi avut cum sa ajunga pana la noi apa… Apoi a plecat din nou. In Piata Revolutiei. Impreuna cu unchiul meu, si amandoi aveau sa imi povesteasca 20 de ani mai tarziu ororile pe care le-au vazut si spaima cumplita pe care o simteau ca un fior rece in tot timpul cat s-au aflat in strada.

Imi amintesc o zi frumoasa de iarna apoi, cu mult soare, imi amintesc ca am iesit cu mama la piata si ca vedeam toti oamenii razand si strigand “a cazut Ceausescu”. Nu intelegeam eu foarte bine de unde a cazut, sa fiu sincera, dar simteam alaturi de toti cei cu care ne intalneam o bucurie molipsitoare.

FacebookTwitterGoogle+

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *